Scânteile luminii în sonete
Poemele Mihaelei Dindelegan, prin ochii criticului literar Cezarina Adamescu
|
Scânteile luminii în sonete |
|
Poeta Mihaela Dindelegan ne pregăteşte în această lună o nouă surpriză literară prin lansarea a încă trei volume de sonete: „Pe muchie de vrajă", „Iubire şi blestem" şi „Şah mat la narcisişti". |
|
|
| Reflexive şi totodată profund ancorate în realitate, înalte şi zvelte, dar şi grele ca adâncurile unei mări, poemele autoarei orădene au intrat în atenţia cunoscutului critic literar Cezarina Adamescu, prin intermediul scriitoarei Sabina Măduţa, care este şi editor de carte. Inspirată de conţinutul volumului „Iubire şi blestem", la două zile după ce a intrat în posesia manuscrisului, scriitoarea şi criticul literar Cezarina Adamescu a scris o impresionantă recenzie, definind poezia Mihaelei drept „poezie cosmică", transmiţătoare a unui mesaj „terapeutic, pilduitor şi demn de ţinut minte". Folosind ca Motto două versuri din cartea Mihaelei şi intitulându-şi cronica „Scânteile luminii în sonete", doamna Adamescu face o bogată analiză a textului, pe care o condimentează din plin cu exemple semnificative de sonete. Redăm în cele ce urmează cronica ce va apărea şi în al XXII-lea volum de critici literare al Cezarinei Adamescu: „Încă din primul sonet, care continuă linia celorlalte volume de poezie, Mihaela Maria Dindelegan îşi declină intenţiile: „Voi scrie pentru mâine, acum, o carte nouă. / În ea, trecutu-i searbăd, prezentul nu există, / Iar viitoru-şi strânge în braţele-amândouă / Recolta adorării, căci Dragostea-i artistă" (O carte pentru mâine). Din mirul prefăcut în boabe de sudoare pe frunte, poeta oferă „pârguita ofrandă a iubirii" din roua de sub pleoape şi din vraja nestinsă a inimii prinsă în vers. Toate acestea, pentru noi, oamenii. Dualitatea care se regăseşte în multe versuri, iubire/blestem, iubire/binecuvântare ne cuprinde pe toţi, buni şi răi şi numai de noi depinde să transformăm damnarea în binecuvântare şi slujire cu bucurie. Elemente romantice şi elegiace intervin în poeme: luna, vraja, roua de sub pleoape, stele, lacrimi, dor cumplit, lumina străvezie, tandreţea, adevărul tandru, miresme, lumina caldă, o floare, petale din iubire, curcubeul, câte-o rază-nflăcărată, Dragostea, care-i Zâna fermecată, „Albastra fremătare, adâncurilor muză", Marea, ca o crăiasă, „un fir de nostalgie"; Calea Lactee. Şi dacă în alte volume predomina căutarea înfrigurată, dialogul insolit cu Dumnezeu, protestul, revendicările justificate sau nu, ale omului, revolta făţişă ori tacită, în acest volum se observă predarea necondiţionată în braţele lui Dumnezeu: „Eu pentru El trăiesc şi mor, flatată / Că inima doar El mi-o controlează / Şi, cât aş fi în gând de revoltată, / Magia mi se-ntinde peste frază. // (...) // Offf...,iată şi tăria Ta-i mai mare; / Cu cât mă smulg, cu-atât mă strângi mai tare" (Cu cât mă zbat). Un alt fel de a spune, ca şi Ieremia profetul: „Tu m-ai sedus, Doamne, şi m-am lăsat sedus; ai fost mai tare decât mine şi m-ai biruit" (Ier. 20,7). Oricât ar fi dorit profeţii să se sustragă voinţei lui Yahve, care i-a chemat să-i propovăduiască Cuvântul, ei s-au lăsat biruiţi de forţa şi intensitatea Iubirii Divine. Oricât a fugit Iona dinaintea misiunii primite de la Dumnezeu, în cele din urmă nu a putut să i se opună şi a plecat la Ninive, oraşul cel mare, capitala Asiriei, să le transmită ninivitenilor să se pocăiască. Şi toţi au ascultat de porunca lui Dumnezeu şi au început o perioadă de post aspru, pentru ca Yahve să nu nimicească cetatea. De la rege până la locuitorul de rând, s-au îmbrăcat cu toţii în sac şi şi-au presărat cenuşă pe cap, în semn de mare pocăinţă. (Iona, Cap. 14). Aşadar, când Dumnezeu „pune ochii pe cineva", îl cheamă, îi dă un nume, îi transmite porunca şi-l trimite în lume, să poarte cuvântul său. La Ninive, Iona a învăţat ce este îndurarea lui Dumnezeu, care l-a iertat pentru neascultarea sa, l-a îndreptat, l-a salvat din măruntaiele chitului care-l înghiţise, a avut răbdare cu el şi a stăruit să-i îndeplinească dorinţa, oricât de greu i-ar fi fost acestuia. Să străbaţi prin deşert până în capitala Asiriei, cca. 800 de km. nu i-a fost deloc uşor. A te pune la dispoziţia, la îndemâna lui Dumnezeu, este cel mai bun lucru pe care-l poate face un om. Nu în zadar, în Rugăciunea Domnească se spune: „Facă-se Voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe pământ"(Matei 6,10). Totodată, poeta e conştientă că fără îndrumarea şi lumina lui Dumnezeu, nu ar fi ieşit la liman: „Ce-ai vrea să văd şi n-am putut vedea? / Eu mă jucam cândva cu fericirea / Şi n-am crezut că nu va fi a mea, / Că o să pierd şi visul, şi-mplinirea. // Mi-ai fost lumină. Azi întunecată, / Îmi pun în lacrimi inima şi iese / Prin ochii mei iubirea diluată; / Aş fi dorit măcar atât: să-Ţi pese! // (...) // Înjunghiată până la esenţă, / Mă pierd, cerşind din nou a Ta prezenţă" (Cu cât mă zbat). Aceste poezii sunt, în mare parte, tribulaţiile unui suflet neliniştit, frământat de marile probleme existenţiale, printre care, Ce-i moartea? Ce-i iubirea? Este iubirea infinită? Poate ea transcende moartea? Durerea pierderii iubirii e transfigurată-n poem în mod sublim: „Mă-mbăt de nostalgia unei pierdute clipe/ Şi cerul mi se sfarmă pe bulgării de rouă, / Iar plânsul greu mă frige când ochii vor să ţipe / Că nu este iubire să se împartă-n două. // Revine-n piept viaţa, te cheamă disperată, / Căci toată veşnicia prin tine e zidită / Şi nu poate să cadă o piatră despicată, / Făr' să arunce-n moarte jumatea ei strivită. // Ascultă-mă odată! Te voi trezi în ceruri / Şi îmi voi da silinţa să te separ de mine; / Lumina să se-aprindă, lovind cu foc în geruri, / Te voi vedea în toate, mă vei privi mai bine // Şi ziua cea senină aievea va aduce / Tot adevărul tandru: noi doi am fost pe-o cruce!" (Doi pe-o cruce). Ceea ce doreşte autoarea în aceste poezii este să întoarcă iubirea pe toate feţele, s-o descoase şi să-i analizeze fiecare fibră, dacă ar avea fibre, fiecare celulă, dacă ar avea celule. Socot că e mult mai profitabil să te laşi în voia ei, fără prea multe analize. Dar dacă totuşi, te îndeamnă la reflecţie, e bine să iei aminte. Poeta e convinsă „Că şi în moarte dragostea abundă, /Ca într-un gheizer cu-apă clocotită" (Rază după rază). Poezia Mihaelei Maria Dindelegan este o poezie cosmică, predominată de astre, care apar şi dispar după legi imuabile: „În lumea asta-s stelele sus puse / Şi nu le vede ochiul până moare, /Iar ele stau tăcute şi supuse, / Chiar dacă nepăsarea rău le doare. // (...) // Dar, poate, se va răsturna povestea / Şi vor ajunge astrele aproape, / Să îşi asculte, reciprocă, vestea / Şi să-nţeleagă: slava-n ele-ncape! // Cât timp e noapte, lumea nu pricepe / Că doar în zori viaţa va începe" (Cât timp e noapte). „Pe-un fir de nostalgie" - cutreieră poeta, ca pe o rază, cu ochii la stelele „care nu se abat niciodată din drumul lor" (Mihail Sebastian), şi nici nu se întorc din crug: „M-ai legănat pe-un fir de nostalgie / Şi am băut din Calea cea Lactee / Lumină cu ulciorul, să îmi fie / Urcarea mai uşoară către stele. // Eram cândva cu ele-ncoronată, / Azi le privesc sub tălpile-amândouă: / Din ochi se scurg când sunt îndurerată. / Apoi se-aştern ca boabele de rouă. // Mă bate dorul; pleoapele-s umflate / Şi gândul înspre tine se grăbeşte / Să zboare, ignorând că-s adunate / Distanţe colosale. Ce m-opreşte // Să prind de o ureche veşnicia / Şi s-o întorc pe verso, ca hârtia?". Viziunea asupra morţii, cu toată grozăvia ei, este una optimistă. Moartea e o promisiune. Nu s-au sfârşit, nici iubirea, nici nădejdea, o dată cu viaţa. Poeta o vede chiar şăgalnică, pusă pe şotii: „Şăgalnică e moartea. Rămân nedezlegate / Enigmele vieţii când ea se-ntinde rece / Şi rupe orizontul. Deasupră-i, agitate, /Privirile-ndrăgite nu cred că totul trece... // Păstrăm un dor, chemarea spre altă întregire. De dincolo de vremuri, plecatele cuvinte / Ţâşnesc, nespuse-n şoapte, cu sete de-mplinire / Şi urlă Veşnicia că nu-s morţi în morminte. // Nu s-a sfârşit iubirea tăiată-n colţii urii, / Nu a murit nădejdea, să nu-şi mai regăsească / Un drum înspre lumină prin mrejele naturii: / Chiar după iarnă floarea mai poate să-nflorească. // Sunt fără de speranţă, dar inima îmi bate / Şi pleoapele de lacrimi aprinse-s luminate" (Nu s-a sfârşit!) Pentru poetă, viaţa este o călătorie pe o corabie în marea cea rotundă ca şi pământul şi la sfârşit, se frânge catargul şi corabia se scufundă. Motorul ambarcaţiunii este iubirea: „Cu ea, izbânda merge înainte, / Catargul se ridică-n altă parte, / Căci, în esenţa-i, poate ţine minte: / Durerile se pierd şi sunt deşarte. // Dar viaţa e din dragoste făcută; / Când moare-aici, în veşnicii se mută." (Marea din lacrimă). Şi dacă alte cărţi au fost întemeiate pe credinţă, cartea aceasta şi-a întocmit temelia pe iubire. Întru aceasta, poeta spune: „Milenii de-alergare spre lumină / Sfârşesc în întuneric pentru cei / Ce n-au crezut că Dragostea-i divină" (Maratonul mileniilor). Un veritabil Crez artistic ar exista în „Pierdere sau câştig?": „Nu, n-am făcut nimic în lumea voastră. / În urma mea va dăinui cuvântul / Prin care dovedesc că n-am fost proastă: / N-am investit în praf, să-l suflet vântul. // Trăirea mea e sacră şi fidelă / Iubirii; ea rămâne pe vecie / În inimă şi-n gând, nu în capelă, / Şi nici închisă-n munte ori sicrie. // Mai mult de-atât: am ajutat pe alţii, / Iar recompensa, chiar şi amânată, / Îmi va aduce, peste vreme, raţii / De mulţumire dulce, aromată". În unele situaţii, autoarea mărturiseşte că iubirea ei nu tinde spre cele materiale, ci e întrucâtva, mai presus de lumea aceasta, dovadă că ea a ales partea cea mai bună a existenţei: „Nu-ţi caut fruntea lată sau chipul cel de humă; / Desprinsă-i de acestea ca marea de câmpie / Şi nu în trup de carne iubirea-mi se consumă, / Ci dincolo de aştri chemarea ei învie. // Când dorul mă stârneşte, potop îmi poartă vântul / Şi iadu-l vărs aievea, aleg din ei iubirea, / Învăluită-n slavă eu părăsesc pământul, / Să pun vreo două stele pe boltă. Strălucirea // Acestora mă doare, căci nu eşti lângă mine. / De Tine-s pedepsită să îmi lipsească vraja / Prezenţei Tale-aproape, să ard şi să se-mbine / În pieptul meu durerea, nisipul, apa, plaja. // Dar toate acestea, Doamne, topindu-se-n cuvinte, / Deschid mausoleul trăirii Tale sfinte." (Mausoleul iubirii Tale). Cuvântul autoarei este rostit răspicat, ferm, fără drept de apel. Ceea ce doreşte ea să ne comunice e faptul că în noi, în pieptul nostru, se află şi cerul şi raiul şi iadul: „Într-un târziu, privirea-ntoarsă-n urmă / Va selecta ea singură tot Raiul / Şi va dori să tacă orice turmă, / Cum tace, când e prins în gură, paiul. // Ci unde, dacă nu în piept, e cerul? / De-acolo se întinde focul..., gerul..." ( În urma tuturor, II). Elemente aproape contradictorii există în poeme: un suflu ca o boare, o grea iubire, o vrajă, parfum de împlinire, aroma vieţii, „Chemarea spre înaltul destin din nemurire"; lacrima furtunii, focul din cuvinte, gropile genunii, „o nebuloasă-adâncă, cenuşie"; ecoul fericirii, jale pe măsură. Ea-şi urmează iubirea în orice împrejurare, oriunde: „Mă doare şi mă frige chemarea de sub pleoape, / Că-n iad de-ai mers, iubite, eu vin, să-ţi fiu aproape" (O poveste de iubire). Iubirea e „Fără limite" : „Eu l-am lăsat prea mult să mă aştepte, / De-aceea mă loveşte cu turbare / Şi cred că loviturile-i sunt drepte, / Dar mă întorc şi-i cer în gând iertare. // Un iad de ne desparte, se va stinge, / Un cer de-i între noi, nemărginirea / O strâng în pumn, iar mâna mea l-atinge, / Căci fără de sfârşit e doar Iubirea. // Sunt timpul, spaţiul, răul - artefacte, / De le compar cu dragostea ne-nvinsă / Şi necreată printr-un fel de acte / De conştiinţă sau de mână-ntinsă. // Deasupra tuturor, doar Ea se-alege, / Fiindu-şi sieşi Dumnezeu şi Lege". Poeta singură mărturiseşte că viaţa e o antiteză, alcătuită din Bine şi Rău, din Întuneric şi Lumină: „Lumina o aştept, să invadeze / Viaţa ce-a crescut în antiteze" (Jumătatea ta de inimă). Foarte frecvent este în lirica acestei poete, cuvântul vrajă şi verbul a vrăji, sub toate aspectele sale. De asemenea, cuvântul veşnicie şi echivalentele lui. Misterul pluteşte şi învăluie aproape toate versurile. Ea socoteşte că doar dragostea trăită este cea adevărată şi nu aceea care-i doar fantasmă, închipuire, vis: „Iluzie pierdută e visul de iubire / Ce nu se înfiripă din dragostea trăită; / Se pierde omenirea-n a ei închipuire / Şi pleacă-ncet prezentul în noaptea nedorită. // Utopicele-i vise nu ştiu ce-i împlinirea. / Dar fi-vor dezlegate de cer şi de domnie, / Căci în zadar tânjeşte spre Soare cu gândirea, / Cât timp ea nu trăieşte ca stea în devenire" (Iluzie pierdută). Cuvinte rare, sintagme inedite: celuind, amurgul grobian, buleandră, colduşul, suflet famen, resignarea, baldachin de raze, somnul anacondă, muşiţă, hodina, teşită, căznită, gealaţii, şovâlc, ş.a. Cu mult curaj, autoarea aşează faţă în faţă iubirea şi moartea: „Iubirea şi cu moartea-s surori, de bună seamă, / Ţâşnesc chiar dintr-o vână, le bem pe amândouă / Cu laptele ce curge din sânul gol de mamă, / Când ne hrănim cu sete de soare-ascuns în rouă. // Le creştem împreună dar una e mai mare / Şi luptă să ne-nvingă, un câmp de bătălie / Ni-e pieptul toată viaţa, dar în final dispare / Puterea de-a se-opune a uneia; se ştie / Că fie moartea-nvinge - iubirea, spulberată, / Se resemnează tristă, când vine-a sa uitare; / Ori dragostea-şi alungă carcasa-ntunecată / Şi se înalţă-n slavă, lucind precum un soare. // Acum Te-ntreb pe Tine: de ce mă ţii legată / De viaţa ta ascunsă şi nu sunt decedată?" (Iubirea şi moartea). Un pastel perfect autumnal se intitulează „Indiferenţa rece": „Stau cântecele mute în pragul unei seri / Pe care-l trec doar cerbii cu salturi de năluci; / Lovindu-se de pâclă, cad umbrele din meri / Şi vântu-şi plimbă teama prin crengile de nuci. // De-a valma pe potecă, în văzul tuturor / Întinde pasul Toamna, covorul ruginiu / În faţă-i se aşterne - ea trece, ele mor / Şi uită c-au fost frunze din pomul cel pustiu. // Arcuşul se destinde-n tufişul gol, uscat, / Tăcerea grea se cere de pază peste morţi, / Iar soarele se-ncruntă, aproape stilizat, / Căci iarna vrea să-şi rupă zăvorul de pe porţi. // „Indiferenţa rece - blând, astrul a şoptit - / E cea care în moarte pe toţi i-a-ngrămădit". Nu numai eufonie plăcută, nu numai măsură şi rimă perfectă, dar şi esenţă a ideii şi miez de fruct îndulcit-amărui aflăm în versurile Mihaelei Maria Dindelegan, care-s foarte plăcute la ascultat, la recitat, la interpretat şi la meditat adânc, fiind în mare măsură reflexive. Mesajul lor este terapeutic, pilduitor şi e demn de ţinut minte, chiar dacă uneori, limbajul pare şocant de sincer, frust, acid şi de neînţeles. Numai o iubire prea mare poate genera o asemenea intensitate a trăirii. Autenticitatea ei este exemplară, nu cunoaşte nici urmă de mistificare. O carte precum aceasta e o floare rară în grădina cu atâtea buruieni nefolositoare, ba chiar otrăvitoare pentru suflet, ale unor creatori vanitoşi, care vor cu tot dinadinsul să-şi înscrie numele pe o copertă. Ceea ce frapează cu adevărat este faptul că nu-i place impostura, falsul, măştile, ci se prezintă nudă, aşa cum a fost slobozită dintr-o inimă curată. Cuvântul, fie cât de mărunt şi neînsemnat, dacă duce la Adevăr, capătă strălucire şi valoare. Acest lucru l-a aflat poeta şi-l practică neostoit în toate cărţile sale. Despre travaliul scrierii din laboratorul intim de creaţie, autoarea consemnează cu o doză de autoironie: „Ţi-a obosit sufleorul, peniţa grea, teşită, / S-a agăţat de rima uscată-n cap de rânduri, / Iar ritmul se-ncovoaie în strofa cea căznită / Căci nu mai curge vorba din palidele gânduri. // Eu mie-mi spun aceasta; am exilat iubirea / Nu pe o neagră stâncă, ci pe o cruce rece / Şi am lăsat în urmă, sub lespede,-amintirea, / Dorind să văd cum viaţa în moarte mă petrece. // Să spun în ce-i câştigul? O carte începută / Îşi pierde viziunea-n a treia săptămână, / Şi,-n loc să fie gata, mă uit spre file, mută, / Convinsă: fără Tine, aşa o să rămână. // Ceva (nu ştiu prea bine) cu foc m-alimentează / Şi doar atunci îmi curge ideea-naltă-n frază" (Fără Tine). Şi un titlu paradoxal, ca de altfel, întreagă poezia: „Trăiesc în moarte": „Poteci înguste,-n noapte, eu fără teamă sui / Şi n-am călăuzire; un simţ interior / Fusese viu odată, dar nici acela nu-i, / Şi nu mă mai conduce al dragostei fior. // Şi totuşi fericirea ţâşneşte-n gând prelung, / Frumos se-ncolonează din urma ei un dor / Şi zboară spre-mplinire; nu pot să o alung, / Şi nu-mi dă socoteală, n-ar plânge dacă mor. // Aici e discrepanţa: lipsesc din viaţa mea, / Ea merge înainte şi, chiar dacă nu vreau, / Se-ntoarce după mine şi iar pătrund în ea, / Mai plină de putere sunt azi, când rece stau. // E sigur paradoxul şi cert e c-am găsit / Cum să trăiesc în moarte când viaţa n-am dorit". În acelaşi chip paradoxal, poeta recunoaşte că „Blestemând, iubesc": „E-un gând tâmpit, ironic sau ciudat / A vrea să mori de Dragoste ucisă, / Dar văd, oricum, de moarte n-a scăpat / Nici Dumnezeu, şi parcă ea-i prescrisă // Ca trambulină înspre cer sau iad, / Dar invers este totul, cu sfârlează, / Căzând mă-nalţ, când salt mai mult eu cad / Şi văd mereu: căderea nu contează, // Iar dacă mor, chiar fără voie-nviu; / Mă sinucid şi inima-mi trăieşte, / Cuvinte de mânie-aş vrea să scriu, / Dar nu ştiu ce din mine mă opreşte. // Am încetat să caut, dar găsesc / Că, fără voie, blestemând, iubesc". În acelaşi timp, autoarea dezvăluie şi câte ceva din travaliul poetic în poezia „Scânteile luminii": „E prea rigid sonetul când rima-i căutată; / Citindu-l, oboseşte şi gândul, şi simţirea, / Că parcă din adâncuri de peşteri e forţată / Să iasă-n versuri strofa, strâmbându-i potrivirea. // De-aceea nu îmi place să buchisesc prin DEX-uri. / Eu scriu ca pentru mine, cu mare simplitate, / Ideea ce-mi convine, să nu-mi înfigă texuri / În talpa mea subţire cuvintele-ncurcate. // Deci, critici dacă sunteţi, gândiţi-vă oleacă: / Nu verbele-nvăţate din largi dicţionare / Vă dau valoarea astăzi, sau mâine. O să treacă / Ce-i complicat, nesincer, mai repede-n uitare // Şi va rămâne pururi splendoarea profunzimii / Din care se înalţă scânteile luminii". Se pare că blestemul este pentru autoare o formă de manifestare frecventă a nemulţumirii de oameni, de sine şi chiar de Dumnezeu. Adeseori el izvorăşte din iubire şi se amestecă în asemenea fel cu iubirea, încât devine firesc. Sentimentul e covârşitor: „Ştii? Am trăit şi eu o viaţă-amară / Şi toţi s-au dus din jurul meu, cu rândul; / Nu-i nimeni pe aproape să îmi ceară / Acceptul de-a-mi atinge-n treacăt gândul. // Mi-e bine fără ei. Mi-e-atât de bine / Că aş striga spre cer de fericire; / Dar tu nu mori, nu pleci, îmi dai suspine / Şi te blestem că-s plină de iubire. // M-ai pedepsit, mă răstigneşti întruna. / Când te-aş uita, trimiţi spre mine cerul / Şi marea, şi oceanul, şi furtuna, / Şi uraganul, fulgerul şi gerul. // Şi iată-mă, de tine dependentă, / Plâng dragostea ce-n mine e prezentă" (Dar tu nu mori). Despre alegerea sonetului ca mod de exprimare lirică, este vorba în poezia „Sonetul ca Rege": „De dragul disciplinei scriu sonetul / Şi n-am ales o altă poezie, / Căci el obligă la rigori poetul, / Mai limitat în exprimări să fie. // Distihul de la urmă ne constrânge / Să tragem o concluzie finală / Şi astfel cingătoarea se încinge / Pe-ntregul vers. Pecetea sa regală, // Chiar şi în grabă mare, de-i privită, / Oferă cititorului nobleţe / Şi poate fi mai lesne însuşită / De cei ce au trecut prin tinereţe. // E drept: acestui Rege-i se cuvine / Un loc fruntaş în lojile divine". Nu puteam spune mai nimerit, decât a făcut-o autoarea. Cât timp poeta are convingerea că are conştiinţa Adevărului său, nimic nu-i va sta în cale să o facă publică, chiar dacă nu e în totdeauna în consens cu adevărul lumii. Clădită pe contraste şi paradoxuri, ca întreaga viaţă a omului, substanţa poeziei sale va sta mărturie că n-a făcut compromisuri cu propria persoană şi cu alte persoane şi poate sta dinaintea lui Dumnezeu dreaptă, în orice împrejurare. Ceea ce nu e puţin lucru, dimpotrivă. De aceea, spune: „M-aş duce, revoltată, să-mi caut alinarea, / Dar mi-aş ucide visul cu tot ce sunt chiar eu / Şi m-aş urî pe mine, mi-aş murdări splendoarea / Şi n-aş putea rămâne apoi, în trupul meu. // De-aceea mi-e mânia de piept nedezlegată. / Eu nu pot fi ca lumea, ea nu e cum doresc / Şi nu există cale de împăcare,-ndată, / Cât timp nu-i Adevărul pe tronu-mpărătesc. // Trădându-mi adorarea, eu m-aş trăda pe mine / Şi n-aş putea rămâne în viaţă, nici cu tine" (Eu nu pot fi ca lumea). Oricum, poeţii nu sunt asemuitori cu lumea, ei nu se aliniază dorinţei sale de înavuţire şi mărire deşartă. Pentru ei, spiritul triumfă deasupra lucrurilor materiale. Şi e bine aşa. Altfel, pe cerul sufletesc ar creşte ca din apă, castele şubrede, care s-ar nărui, la prima adiere. Câtă vreme autoarea şi-a ales să peregrineze sub aceste două dimensiuni, Iubirea şi Blestemul, va trăi cu intensitate blestemul iubirii, neputând să le smulgă pe una celeilalte. Ea va merge pe două căi, când pe una, când pe cealaltă, dintr-o extremitate în alta, până când, calea Iubirii se va detaşa, va primi Lumina trebuincioasă pentru a ajunge la ţinta finală. Iar omul îşi va învinge propriul destin" CEZARINA ADAMESCU, 17 Brumărel 2017. Nu ne rămâne decât să-i dorim autoarei să trăiască împlinirea acestor ultime cuvinte. Iubirea, totuși Iubirea! Să poarte Iubirea întreaga vină? Nu cred. Tu ești motivul. Tu ești devină sau divină! Mihaela, după această superbă prezentare, cred că ai prins și mai multe aripi. Să ai zbor înalt, cât mai sus... un zbor măreț! Ovidiu Dan |
|
|
|
joi, 21 noiembrie 2024, 14:06:30 Ora standard a Europei de Est
|
|
